Am vrea, Eminescule...

                                           Am vrea, Eminescule

       De pe bolta cerească tu adesea ne priveşti...

       Luceafărule- lumină scoasă din poveşti,

       Noi, acum, am vrea să ne mai grăieşti

       Cu un cvintet, sau chiar şi c-un catren, pe noi ne mulţumeşti.

       În bezna ca o mantie tu luminezi

       Cu poezii de-un secol încă ne minunezi

       Am vrea, din nou, de pe-al versurilor tron

       Să ne spui macar un ultim oximoron

       Sau o poezie de dragoste cu mii de înţelesuri

       Iar a noastre inimi tu să ni le furi.

       Of, de-ai sta cu noi macar o oră

       Sa ne scrii un epitet, sau măcar o metaforă.

       De-ai sta cu noi lânga tristul lac,

       Lânga codrii care acum tac,

       Cu păsărelele fără somn deasupra capului

       Si-n aer cu mirosul plopului.

       Am vrea să stam sara, pe deal

       Să ne cânti din bucium cu jale

       Să privim cine or să vină în cale

       Un Făt-Frumos si o domnişoara mergând agale...

  

       Am vrea sa fie o "Revedere" 

       Sa ne intâlnim cu placere

      Sub codrii de arama cu albele frunze

      Ce în adâncul inimii sunt patrunse.

       Am vrea sa cobori acum, uşor,

       Alunecând pe-o rază a stelei tale mari

       Să dispară al nostru dor

      Atunci cand tu apari.

      

       Am vrea sa fim orbiţi de poezie

       De o mică melancolie

       Să ascultăm freamătul izvorului

       Si o voce îmbătrânită a codrului.

  

       Să fie in faţă o perdea

       Cu flori de tei pe ea

       Să o privim şi să ne minunăm

       În timp ce pe tine te ascultăm...

       O, Eminescule, de-ai fi aici cu noi

       Să ne scrii macar doua foi

       Sau o poveste despre ei doi, cei indragostiţi,

       Care de necazuri sunt feriţi.

   

      Am vrea, acum, să nu-l mai înfrunţi pe Baiazid

      Am vrea pe toţi să-i pui la zid...

     Să aperi ţara, cu versuri o mie,

     Iar noi si România să-ţi mulţumim ţie.

   

      Dar... e doar o dorinţa.

      Care să se-ntâmple nu-i cu putinţă

      Doar când în cer vom fi toţi

      Să ne spui câte-un vers o să poti. 

      Până atunci... când vântul va bate deasupra noastră

      Şi va lua cu el câte-o floare albastră...

      O să ne-aducem aminte de dumneavoastră

      Geniul cu poezia măiastră.

   

       Iar când luna cu stelele ei va răsari

       Noi cerul îl vom privi,

       Şi-n mireasma florilor de tei

       Ne vom aminti de Luceafărul poeziei.

       Cu un cvintet, sau chiar c-un catren ne mulţumesti

        Luceafărule-lumină scoasă din poveşti

        De pe bolta cea cerească să ne priveşti

        Si nouă să ne graieşti.